Istoria comunei Hangu

Istoria localităţii Hangu este strâns legată de istoria întregii regiuni a Hangului sau a Depresiunii Hangului, situată la baza Muntelui Ceahlau, regiunea ce se întinde de la Izvorul Muntelui şi Potoci pâna la Poiana Teiului. Aceasta regiune a fost locuită din cele mai vechi timpuri (paleolitic), existenţa oamenilor putând fi dovedită în urma descoperirilor arheologice care au permis stabilirea celor dintâi încadrări geocronologice pentru toate fazele de dezvoltare ale vechiului paleolitic din România. Descoperiri arheologice confirmă prezenţa populaţiei şi în epoca următoare (a metalelor) ca şi în vremea stapânirii romane – este vorba despre prezenţa aşezărilor dacice. Regiunea Hangului a cunoscut şi prezenţa trecătoare a unor triburi de migratori: slavi, pecenegi, cumani, mongoli, după cum arată unele urme din toponimia şi onomastica locală.
Cucerirea Transilvaniei de către unguri (sec.XI-XIII) a determinat ca regiunea Hangului să devină o zonă de graniţă. Din această perioadă începe să fie folosită denumirea de Hangu, cuvânt de origine maghiară ce înseamna, în româneste, ton, sunet, ecou. După parerea noastră toponimul Hangu reprezintă traducerea, în limba maghiara a toponimului românesc Audia. Documentar, toponimul Hangu este atestat la 13 februarie 1458, într-un document emis de cancelaria domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt. Informaţiile din cronici, tradiţia locală, documentele au stabilit că, în epoca medievală şi chiar modernă, Hangu a jucat un dublu rol: de apărare, încadrat fiind de sistemul de supraveghere şi aparare al Moldovei, ca avanpost al cetăţii Neamţului, ca loc de refugiu pentru boierii care veneau în conflict cu domnitorii. Înca din epoca medievală, începând cu secolele XIII-XIV Hangu a îndeplinit şi un rol cultural-religios deosebit, prin mulţimea schiturilor şi mănăstirilor, a călugărilor şi călugăriţelor, fiind o vatră de sihăstrie româneasca, Muntele Ceahlău fiind un fel de Athos al românilor, fiind considerat de unii ca un „munte sfânt”.
Rolul jucat de Hangu în Evul Mediu, frumuseţea şi faima Muntelui Ceahlău, mulţimea schiturilor şi mănăstirilor au atras atenţia a numeroşi cetaţeni şi personalitaţi, românesti şi străine, care au vizitat regiunea. Din punct de vedere al proprietăţii, la început Hangu a fost proprietate domnească, regiunea fiind adjudecată apoi de diverşi stapânitori ecleziastici (mănăstiri) sau mari boieri, între care amintim marea proprietate a Mănăstirii Hangu (Buhalniţa), între anii 1628-1863 şi marea proprietate a boierilor Cantacuzini (Moşia Hangului) cumpărată apoi de Smaranda Sturza în 1852 şi stapânită de descendenşii acesteia până în 1948.
Locuitorii Hangului au fost fie clăcaşi pe moşia mănăstirilor, fie pe moşia boierilor, până în 1864, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, când, prin Legea rurală, devin proprietari liberi, emancipati de servituţile feudale. Între anii 1821-1918, locuitorii Hangului au participat la toate evenimentele legate de constituirea României moderne, dând jertfa lor de sânge şi în 1877-1878, la cucerirea independenţei, şi în 1916-1919, în războiul pentru întregirea neamului românesc.
Comuna Hangu s-a constituit ca localitate în anul 1865 alături de comuna Buhalniţa. În anul 1925, prin Legea de organizare administrativă unitară a României, din comuna Hangu s-au desprins trei sate care au format actuala comună Ceahlău. În urma constituirii Lacului de acumulare „Izvorul Muntelui”, prin dispariţia totală sau parţială a unor sate atât din comuna Hangu, cât şi din Buhalniţa în 1968, printr-o noua lege de organizare administrativă, comunele Hangu şi Buhalniţa au format actuala comună Hangu, alcatuită din satele: Hangu, Buhalniţa, Grozăvesti, Chiriţeni şi Rugineşti.